„Copilul meu are doar elemente din spectru autist, nu autism. E altceva, nu?”

Este una dintre cele mai frecvente întrebări pe care le aud de la părinți. Și o înțeleg.

În momentul în care primești un diagnostic, mintea caută o variantă care să doară mai puțin. Un termen care să pară mai blând. O formulare care să lase loc speranței că, poate, situația este diferită.

Fie că în documente scrie:

• Tulburare de spectru autist (TSA),
• Autism,
• Sindrom Asperger,
• Autism atipic,
• Elemente de spectru autist,
• Alte tulburări nespecificate cu elemente de autism,
• Tulburări pervazive de dezvoltare,

… toate fac parte din aceeași realitate clinică. Adevărul este unul simplu și important: Toți acești termeni descriu aceeași condiție – Autismul.

Diferența este dată de modul în care au fost folosiți termenii de-a lungul timpului, de clasificările medicale sau de preferința unui specialist pentru o anumită denumire. Nu înseamnă că un copil are un „autism mai bun” sau că altul „nu are autism adevărat”.

Ceea ce contează cu adevărat nu este eticheta din raport, ci copilul din fața noastră.

Fiecare copil autist este unic. Unii vorbesc mult, alții foarte puțin sau deloc. Unii au nevoie de sprijin minim, alții de sprijin considerabil. Unii sunt independenți, alții vor avea nevoie de ajutor și la vârsta adultă.

Diagnosticul nu spune cine este copilul și nici cât va progresa.

De aceea, este important să nu ne agățăm de ideea că o denumire diferită schimbă realitatea. Nu pentru că vrem să luăm speranța, ci pentru că vrem să o așezăm acolo unde îi este locul.

Speranța adevărată nu stă într-un cuvânt scris pe o hârtie.

Speranța stă în intervenția potrivită, în acceptare, în răbdare, în înțelegerea nevoilor copilului și în munca făcută zi de zi.

Iar uneori, primul pas spre progres este să privim diagnosticul cu claritate. Nu cu frică. Nu cu negare. Ci cu iubire și cu dorința sinceră de a înțelege copilul exact așa cum este.